Cum a „popit” Alexandru Lăpușneanu întreaga curte în câteva minute: „Nici unul nu a scăpat viu, 47 de trupuri zăceau pe pardoseală”

Domnitorul moldovean Alexandru Lăpușneanu a rămas în istorie pentru faptele sale crude și nemiloase, însă niciun episod nu ilustrează mai bine acest lucru decât măcelul celor 47 de boieri care l-au trădat. Determinat să-și elimine rivalii și să-și asigure o domnie fără trădări, Lăpușneanu a organizat o scenă de neimaginat, în care nobilii Moldovei au fost prădați și executați cu sânge rece în cadrul unei mese de „reconciliere” pusă la cale de însuși domnitorul. Aceasta a fost, în esență, modalitatea lui Alexandru Lăpușneanu de a-și răzbuna onoarea și de a trimite un mesaj clar oricărui alt nobil care ar fi îndrăznit să-i conteste autoritatea.

Trădarea boierilor și invitația fatală

În anul 1552, Alexandru Lăpușneanu ajunge pentru prima oară pe tronul Moldovei, sprijinit de regele polonez Sigismund al II-lea August, care i-a oferit o armată pentru a-l înlătura pe domnitorul Ioan Joldea. În scurt timp, Lăpușneanu avea să câștige simpatia boierilor, căsătorindu-se cu Roxanda, fiica lui Petru Rareș, și astfel întărind relațiile sale politice. Totuși, în încercarea sa de a menține controlul asupra țării, a fost nevoit să își declare loialitatea față de Polonia, o decizie care i-a atras antipatia împăratului german Ferdinand. La scurt timp, Lăpușneanu a fost detronat și nevoit să lupte pentru a-și recupera tronul. Însă trădările și comploturile nu aveau să se oprească aici.

În 1564, după ani de conflicte, lupte și manevre diplomatice, Alexandru Lăpușneanu își recuperează tronul cu ajutorul unei armate otomane, pe care o obține în schimbul unei sume impresionante de 200.000 de galbeni. Astfel, el revine în fruntea Moldovei, însă trădările și conspirațiile boierilor, care sprijineau diferiți pretendenți la tron, l-au însoțit în continuare. În mintea domnitorului se năștea un plan de răzbunare care avea să curețe definitiv curtea sa de adversari.

Lăpușneanu decide să pună capăt o dată pentru totdeauna amenințării reprezentate de nobilii moldoveni care îl trădaseră în trecut. Astfel, îi adună pe cei 47 de boieri la o masă organizată în curtea sa domnească din Iași, sub pretextul unei reconcilieri. Odată așezați, boierii nu aveau să bănuiască nimic din ceea ce avea să urmeze.

Măcelul de la curtea lui Lăpușneanu

Când toți nobilii s-au adunat în jurul mesei, Lăpușneanu a dat semnalul fatidic. Mercenarii săi, aflați strategic în spatele fiecărui boier, au scos săbiile și i-au executat pe aceștia fără milă. Cronicarul Grigore Ureche, în „Letopisețul Țării Moldovei”, descrie scena ca pe un act de răzbunare atroce, în care nobilii au fost surprinși mișelește, fără să aibă șansa de a se apăra.

Scena este cu atât mai terifiantă cu cât domnitorul însuși a privit întregul masacru, asistând impasibil la execuțiile care se desfășurau în fața sa. Costache Negruzzi, în nuvela sa „Alexandru Lăpușneanu”, detaliază că domnitorul, stând alături de vornicul Moțoc, privea cu o satisfacție rece măcelul. La un moment dat, Moțoc, încercând să-și ascundă teama, a încercat să zâmbească, dar frica era evidentă – privirea lui Lăpușneanu și sângele care curgea peste tot în încăpere îl paralizau de groază.

Masa s-a transformat rapid într-un câmp de bătălie, iar boierii, deși neînarmați, au încercat să se apere cu orice le-a venit la îndemână. Talgerele, scaunele și chiar tacâmurile de pe masă au devenit arme improvizate pentru cei disperați, însă în fața mercenarilor experimentați nu au avut nicio șansă. Cei mai tineri și mai curajoși dintre nobili au apucat să lovească în mercenari, iar unii chiar au reușit să apuce sabia unui atacator. Totuși, cu fiecare minut, sala se umplea de cadavrele boierilor, iar sângele curgea din abundență, acoperind podeaua.

La finalul carnajului, 47 de trupuri zăceau pe pardoseală, iar vinul și sângele formaseră o baltă care părea să sugereze un simbol al destinului crunt ce i-a așteptat pe toți cei care au îndrăznit să-l trădeze pe Lăpușneanu.

Alexandru Lăpușneanu – domnitorul nemilos și sfârșitul său tragic

Figura lui Alexandru Lăpușneanu rămâne controversată în istorie, fiind o combinație de ambiție politică, cruzime și o sete de răzbunare fără limite. Provenind dintr-o familie domnească cu un trecut de legendă, fiind nepotul lui Ștefan cel Mare, Lăpușneanu a preluat de la acesta determinarea și voința de fier. Totuși, în încercarea sa de a menține controlul asupra Moldovei, s-a dovedit nemilos și a transformat domnia sa într-o perioadă de frică și teroare.

După măcelul de la curte, Lăpușneanu a continuat să guverneze cu o mână de fier, având acum un control aproape absolut. Însă prețul pentru această domnie tiranică a fost mare. În scurt timp, domnitorul a început să se îmbolnăvească, fiind afectat de o boală gravă, cel mai probabil glaucom sau trahom, care i-a afectat vederea. Conștient de gravitatea stării sale, a luat o decizie care avea să-i marcheze sfârșitul: a cerut să fie călugărit atunci când simțea că viața îi este pe sfârșite, primind numele de Pahomie.

Într-o întorsătură macabră a sorții, chiar în acel moment de cumpănă, Lăpușneanu și-a revenit temporar, pronunțând amenințarea faimoasă care i-a speriat pe toți cei prezenți: „de mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu”. Îngroziți de perspectiva unei reveniri a domnitorului în forță, unii dintre boierii rămași au luat decizia radicală de a-l otrăvi, punând astfel capăt vieții lui Lăpușneanu.

Moștenirea sângeroasă a domnitorului Alexandru Lăpușneanu

După moartea sa, Alexandru Lăpușneanu a fost îngropat la Mănăstirea Slatina, alături de soția sa, Ruxandra, și cele două fiice ale sale. Moștenirea sa a rămas una marcată de frică și teroare, dar și de o hotărâre de fier în fața trădării și instabilității. Masacrul de la curtea sa a rămas adânc întipărit în memoria colectivă, fiind un exemplu crud al felului în care puterea absolută poate duce la excese și distrugeri.

Scena descrisă de cronicarul Grigore Ureche și de scriitorul Costache Negruzzi în operele lor rămâne una dintre cele mai puternice imagini ale brutalității medievale. Măcelul lui Lăpușneanu asupra boierilor a demonstrat că, în Moldova medievală, cruzimea și neîncrederea dintre conducători și nobili puteau escalada într-o violență fără margini. Alexandru Lăpușneanu a ilustrat perfect această realitate, arătând că domnia sa nu doar că nu putea fi contestată, dar orice trădare era pedepsită cu un cost suprem.

În amintirea colectivă, acest episod a rămas ca un simbol al puterii absolute și al violenței, dar și al fricii care a definit relațiile din rândul nobilimii moldovenești. Deși domnia sa a fost marcată de alianțe politice și lupte pentru supraviețuire, cruzimea lui Lăpușneanu a rămas un exemplu clar al caracterului impunător al liderilor medievali. Moștenirea lui Alexandru Lăpușneanu ne reamintește că în acea epocă instabilă, fiecare decizie de trădare sau alianță putea aduce o pedeapsă pe măsură – una care, în cazul său, a scris un capitol sângeros în istoria Moldovei.